Semnificația și originea Hramului

 

      După tradiția Bisericii Ortodoxe, fiecare biserică în momentul în care se înființează sau se târnosește de catre episcop primește un nume, care devine hramul său.

         Târnosirea este deci actul de botez al noului lăcaș de închinăciune, care primește de la arhiereu hramul sauhramurile sale. Acest nume este un eveniment din istoria Sfânta, de pildă: Pogorârea Sfântului Duh, sau Sfânta Treime, Nașterea Domnului, Învierea Domnului, Înălțarea Domnului, Sfânta Cruce, sau Adormirea Maicii Domnului, Nașterea Maicii Domnului, Buna-Vestire, sau numele unor persoane Sfinte: Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Gheorghe, Sf. Apostoli Petruși Pavel, Sf. Dimitrie, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Trei Ierarhi, etc.

        Prin sfințirea bisericii, hramul devine îngerul pazitor al bisericii, patronul său spiritual. După iconografia ortodoxă, icoana hramului se așează în iconostas în rândul întâi, la dreapta, alaturi de Sfintele Icoane Împărătești: Mântuitorul Iisus Hristos, și Sfânta Fecioara Maria.

      Hramul Bisericii se serbeaza cu deosebita solemnitate, la ziua pomenirii evenimentului sau sfântului, în prezenta a sute și mii de credincioși, care vin în pelerinaj.

Originea Hramului

            Cuvântul HRAM vine din limba slavonă, și înseamnă casă, o casă excepțională în care locuiește Dumnezeu cu aleșii Săi. Acesta este adevarul. Se pare că numele acesta l-a dat patriarhul Iacob, care fugind de mânia fratelui său Naum, s-a culcat într-o câmpie, cu capul pe o piatra, și a avut un vis minunat: a vazut o scară ce unea cerul cu pamântul și pe care urcau și coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grait  ‘’Locul acesta este casa lui Dumnezeu și poarta cerului’’, și a uns piatra cu untdelemn sfințit, și l-a numit pe evreește Bethel, sau casa lui Dumnezeu (Facere 28:12-19).

            Mântuitorul Iisus Hristos, alungând cu biciul pe negustorii din templul din Ierusalim, le zice:  ’’Casa aceasta este casa Tatălui Meu, este casă de rugăciune, iar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari’’ (Luca 19:46). Experiența vieții religioase creștine confirmă că cel ce petrece în rugăciune în această casă i se pare că cerul a coborât pe pamânt, sau că se înalță de pe pamânt la cer, în marea familie divină, în comuniunea îngerilor și a sfinților.

     De la începutul istoriei sale, poporul nostru a numit casa lui Dumnezeu biserică.

        Cuvântul biserică este de origine grecească, și însemnează casa împărătească, bazilica, locuința împăratului.  Romanii au numit bazilici tribunalele în care se facea dreptatea în numele împăratului pământesc, al cezarului.

       Ajungând pe tron, împaratul Constantinopolului, Constantin cel Mare, la anul 323 declară creștinismul religie de stat, și între multe fapte mari și frumoase ce le-a săvârșit, a fost și aceea că a donat creștinilor aceste tribunale, ca să le servească drept locașuri de închinare. Donațiile și-au pastrat pe mai departe numele, dar și-au schimbat total destinația, servind de acum înainte drept locașuri de închinăciune, de convorbire și unire spirituală cu Dumnezeu.

            De la Constantin cel Mare, basilica/biserica devine vasul ales, templul Duhului Sfânt, în care se lucreaza în lume mântuirea. În acest lăcaș sfânt, sufletul creștinesc se întâlnește cu Dumnezeu, în orice clipa, comunica cu El, se sfințește și se îndumnezeiește, prin revărsarea harului divin al Sfintelor Taine, prin rugăciunile sfinților din cer și ale slujitorilor sfintelor altare, aici, pe pamânt.

        Zidurile bisericii devin sfințite și deosebite de ale altor case comune pentru ca au un scop supranatural. De aceea, noul lăcaș se așează de la târnosire, sub scutul unui sfânt al lui Dumnezeu

Sensul duhovnicesc al hramului.

     Hramul are  o întreită semnificație în viața Bisericii și a comunității:

1. religioasă;
2. morală;
3. unitate națională 

 

1. a) Semnificatia religioasă

            Hramul împlinește același rol în viața bisericii ca și îngerul păzitor în viața particulară a credincioșilor. El este paznicul bisericii, este primul care se îngrijește de soarta ei. El veghează neîncetat pentru trăinicia bisericii în istorie, căci aceasta este mireasa lui Hristos.

      Hramul ocrotește Sfântul lăcaș, apărându-l de calamitați: foc, apa, cutremure, razboaie, distrugeri, profanare, de vrajmașii văzuți și nevăzuți ai dreptei credințe.

       Hramul priveghează continuu la viața spirituală a credincioșilor, care vin cu regularitate în sfântul lăcaș, cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste.

      Acestora le dă milă și ajutor, îi scapă de necazuri și nevoi, de dureri și suferințe.

       Hramul Bisericii este modelul viu de urmat în pelerinajul nostru pamântesc prin viața harica a sfintelor taine, prin care creștem în Hristos, intrăm în comunitate de viață fericită cu Sfânta Treime, ne îndumnezeim. Prin hram ajungem îngeri luminați în trup, una în sfințenie, după care tânjeste sufletul credinciosului drept-măritor. Când credinciosul exclamă: ’’Mă duc la hram! ’’, semnificativ mărturisește - ’’mă duc să mă unesc cu viața de har a hramului, a sfântului comemorat, să mă sfințesc și să fiu fericit’’!

            În timp ce îngerul pazitor al credinciosului se îngrijește de salvarea unui singur suflet creștinesc, hramul bisericii ocrotește viața și se îngrijește de mântuirea tuturor credincioșilor bisericii. El strânge laolaltă conștiința tuturor credincioșilor bisericii sub stindardul izbăvitor al Sfintei Cruci, pentru realizarea supremului ideal, îndumnezeirea tuturor întru Hristos, Domnul.

       Hramul desăvârșește această unitate soteriologică în Hristos, a celor vii cu cei răposați. De aceea, la hram, se face pomenirea ctitorilor și binefăcătorilor sfântului lăcaș, ca Domnul să le răsplătească potrivit faptelor lor minunate, împlinite în viata lor pamânteasca.

1. b) Semnificația morală

    Semnificația morală a hramului rezultă din cea religioasă. Unitatea de credință și viața întru Hristos, a celor multi care se aduna la hram, creiază conştiinţa interdependenţei familiale, conştiința fraternităţii creştine, făurită prin puterea iubirii lui Hristos. Izvorul său este participarea activă la rugăciunea în comun pentru implorarea, sub aceeași cupolă, a harului ceresc care-I aduce de sus ajutor, milă și spor pentru toți, în toate cele bune, ocrotește în necazuri și dureri, scapă de primejdii și încercări.

1. c) Hramul, simbol al păstrării unității comunitare

     În istoria bimilenară a poporului român, hramul bisericilor a avut și are și o adânca  semnificație de unitate națională.

        Hărăziți de Dumnezeu a fi creștini înca  de la naștere, prin sfintele lăcașuri de închinăciune, poporul român și-a păstrat limba, obiceiurile și legea străbună, tradițiile şi datinile moștenite din moși strămoși, aspirații și idealuri comune; aceastăvalență de unitate națională manifestându-se în deosebi cu prilejul pelerinajelor la hram. Aceste pelerinaje au fost izvoare de credință, o reînviere a elanului religios-moral al credincioșilor, ocazie de strângere a legăturilor de frățietate dintre toți românii.

            Încheiem acestă scurtă prezentare citându-l pe vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania ce le spunea credincioşilor eparhiei sale la sfârşitul cuvântărilor sale:" Vă invităm, frați și surori, veniți la Sfânta Biserică, veniți la hram, veniți la sfânta Înviere, veniți în fiecare duminică, căci în fiecare duminică este sfânta Înviere, veniți de luați lumină, veniți și beți din paharul mântuirii, veniți la Hristos!"